Din primul moment în care am venit în această lume, simţim durere şi bucurii, frică şi furie. Învăţăm să ne ascundem sentimentele care ne înspăimîntă. Mai întîi de alţii, apoi de noi înşine. Mulţi dintre noi ne trăim viaţa departe de cele mai profunde emoţii şi trăiri şi nu încetăm să ne întrebăm ce s-ar întîmpla dacă ne-am permite să le simţim pe deplin, să le exprimăm şi să le împărtăşim lumii. Ne străduim din răsputeri să procedăm după reguli şi norme, căutăm motive şi explicaţii pentru tot ce ni se întîmplă, uităm că a fi corect nu înseamnă neapărat a fi fericit.
mici schimbări
Pentru fata care ar fi renunţat la tot, pentru un el.
Pentru fata care nu ştia cît de mult iubeşte.
Pentru fata care voia să plece, care voia să alunge, care voia să distrugă.
Pentru fata care a zis nu.
http://www.youtube.com/watch?v=MBH-QbN5BcQ&ob=av2e
Printre-ai tăi
Te-ai simțit vreodată acasă într-o mulțime?
Ca și cînd ai fi o parte din ceva mai mare și simți această uimitoare energie care se întîmplă atunci cînd oamenii sunt împreună… )
Și cum, în ciuda diferențelor superficiale, știi că în interiorul nostru suntem toți la fel… )
Avem aceleași nevoi secrete și aceleași vise sălbatice.
Am mers gîndindu-ne la durerile noastre individuale, la cît de unice sunt bucuriile noastre, cînd, de fapt, cu toții vrem doar aceleași lucruri:
să fim fericiți, să ne simțim în siguranță, să fim iubiți.
Chei de la casă, chei de la viață
Sunt, întotdeauna, două tabere. Barbați și femei. Bogați și săraci. Frumoși și urîți. Proști și deștepți. Și cred că ne putem împărți la fel de simplu în alte două tabere, în funcție de cum obținem cheile de la casă, și, o dată cu ele, pe cele de la viață.
Lumea e împărtiță în oameni care, atunci cînd au împlinit vîrsta majoratului, au fost împroprietăriți de către părinți cu cheile de la apartament și, eventual, de la mașină, și alții care au dedicat primii 20, hai, 15 ani de muncă asiduă, numai ca să poată obține ceea ce alții au căpătat la ceas de aniversare. Destinele celor dintîi nu seamănă nicidecum cu destinele celor din categoria a doua. Îi recunoști de la prima vedere și îi deosebești fără greșeală, în orice mediu s-ar afla.
La noi în licee sunt fete cu poșetă scumpă și haine de firmă, de o parte, și fete cu pantofi sport și multă modestie, de cealaltă. Sunt cei care se înverzesc de îngrijorare cînd află că iar strîngem bani pentru nu-știu-ce și cei care întrebă, indiferenți, “Cît?” Sunt cei care mănîncă la cantină și cei care merg la restaurant.
Lumea-i împărțită, întotdeauna, la doi. În buni și nebuni. În veseli și triști. În fideli și infideli. În mulțumiți și nemulțumiți. În oameni care au bani și oameni care au dragoste. În noi și alții ca noi. În noi și alții care nu-s ca noi.
noi şi ei
Iubiţii nostri. Îi vedem ca pe un refugiu. Sunt singurii care pot să ne descopere cu adevărat. Ei ne văd atunci cînd suntem supărate, indispuse sau obosite, cînd cîntăm şi cînd dansăm de fericire, cînd avem halucinaţii, cînd înnebunim de furie, gelozie sau… iubire.
Ei văd totul…
Dar ne cunosc ei cu adevărat precum şi noi credem că-i cunoaştem? Sau adevărul e că ascundem mai mult decît vrem să recunoaştem, că sunt unele părţi din noi înşine pe care nu le dezvăluim niciodată, că se poate să nu le vadă?